Carte ușurică și veselă despre vacanța într-o familie cu doi copii preșcolari (foto cuprins). A fost printre cărțile de trecere la texte mai lungi și ilustrații mai puține, citită prima oară la 3 ani și 9 luni. Aventurile sunt simple, toată lumea (poate) trece la un moment dat prin ele. O recomand pentru bogăția de situații de viață, deși învățămintele sunt livrate uneori didactic, nu numai prin descrierea firească a lucrurilor, ci cu teoretizare.
Cartea are multe detalii amuzante și clar inspirate din viața zilnică a copiilor mici, unele soluții pentru părinți pentru diverse probleme. Sunt înfățișate diverse frici, de apă, de nou, de întuneric, de păianjeni, de mascote. Eric nu vorbește corect încă, sursă de mare amuzament pentru micul meu în aceeași situație, ca și starea lui Eric de permanent fomist. Nouă ne-a plăcut în mod special pentru că familia merge în vacanță în Olanda și stau chiar în orașul unde locuim noi. Băiețelul meu a fost extraordinar de încântat că „Ioana Chicet-Macoveiciuc a venit la noi în oraș” (îi spune numele întreg, îi plac mult cărțile ei).
În primul capitol, copiii își fac singuri bagajele, într-un mod care are perfect sens pentru toți copiii din lumea asta. Conversația cu Eric și Ema despre teama de a pleca în călătorie și de nou poate fi sursă de inspirație, sunt identificate toate motivele temerilor (deși uneori Eric verbalizează mult prea bine temerile pentru un copil atât de mic).
În capitolul despre aeroport, micul meu, deja familiarizat bine cu tot ce presupune călătoria cu avionul, s-a amuzat copios de panica lui Eric la check-in. Eric crede că banda le fură bagajele și strigă după poliție. Cred că micul meu a alergat prin casă strigând „polițiaaaa, ajutor, hoțiiii” câteva săptămâni bune după asta. Copiii care nu cunosc procedurile au ocazia să afle despre ele într-o manieră amuzantă. Util episodul când copiii sunt atrași de un magazin de jucării în zona de așteptare de la poartă și nu își mai zăresc părinții. Frumos și pentru relația dintre frați. Copilul mai mic se panichează, fetița mai mare încearcă să-l consoleze și să-l încurajeze, trebuie să fie curajoasă de dragul frățiorului mai mic, cu toate că și ei îi este frică.
Eric are un mic episod în care se plictisește de atâta mers cu avionul, își dă centura jos și se îndreaptă spre ușă, tensiune dezamorsată de o însoțitoare de bord.
Odată ajunși la hotel, după o scurtă baie în mare, familia merge în cameră, mănâncă sănătos (brânză, roșii, ulei de măsline). Urmează partea educativă cu dormitul în camere separate părinți/copii, în întuneric. Are loc aici o discuție despre întuneric, pe care autoarea îl descrie ca pe un uriaș bun, ca un fel de ceață densă, care ne protejează și ne ajută să ne odihnim. Cred că fiecare părinte are un mod de a explica întunericul. Noi nu ajunseserăm, la vremea când am citit cartea, să discutăm despre întuneric, pentru că nu primiserăm deloc întrebări, iar când micul a cerut un bec aprins, l-am aprins fără comentarii. Nu a avut vreo reacție când am citit capitolul acesta și nici eu nu am adus în discuție în mod special. Pe principiul „let the sleeping dogs lie…”. Mai târziu, însă, pe la 4 ani și 6 luni, a lovit și la noi frica de întuneric (încă trecem prin ea) și niciuna dintre zecile de cărți citite până acum nu ajută în mod decisiv. Am ajuns la concluzia că e o etapă firească, sigur că putem citi cărți alese cu grijă, care să nu creeze monștri acolo unde nu sunt, dar până la urmă imaginația extrem de bogată depășește dezvoltarea cerebrală la anumite vârste.
Capitolul „Pleoooosc!” tratează în principal frica de apă. Lui Eric nu-i place apa, nici la mare, nici la duș. Tactica parentală este să-l atragă într-un joc de fotbal la malul mării. Amuzament maxim pentru băiețelul meu când Eric strigă „polițiiiia, hoțiiii!” crezând că marea îi fură mingea.
Un alt capitol descrie experiența la un parc de distracții și subiectul mai puțin abordat de regulă al fricii de mascote. Copiii sunt încurcați și speriați să-și vadă personajele favorite de dimensiuni uriașe, mergând printre ei. Frica se lecuiește cu o vizită în căsuța cu costume. Ema și Eric poartă acum costume de mascote, se plimbă printre oameni și nu trece mult până își dau seama ce dificil este pentru cei în costum de mascotă, în căldură toată ziua prin parcul de distracții.
Pentru unii copii, a-și face prieteni e natural, pentru alții mai greu. În vacanță, Ema cunoaște o fetiță din Franța care nu se joacă cu ceilalți copii, ci preferă să petreacă timp singură. Ema decide să o ajute să nu se mai teamă de copii. Îi duce unul dintre poneii ei de pluș și, trecând de bariera limbii, cele două fetițe se împrietenesc așa cum numai copiii pot să o facă.
În capitolul despre ziua petrecută la cort, Ema are un musafir nepoftit, un păianjen. Copiii se sperie, mami se sperie, dar tati are prezența de spirit să le explice că ei puseseră cortul în poiană fără să ceară voie ființelor care locuiau acolo, iar păianjenul venise să o roage să nu le dărâme căsuța. Are loc o conversație bună despre frica de păianjeni. Îmi place că, spre deosebire de alte cărți în care copiii sunt imediat convinși de explicațiile parentale, aici dialogul se desfășoară pe îndelete, iar fiecare copil are o reacție diferită.
În capitolul final, copiii recapitulează ce le-a plăcut în vacanță, povestind plini de entuziasm prietenilor lor necuvântători ce aventuri au avut, cu înflorituri care ne fac să zâmbim. În mod firesc, își regăsesc cu plăcere casa și mediul familiar. În vacanță e frumos, dar tot mai frumos e acasă!
