Ca toate cărțile marii autoare suedeze Astrid Lindgren, și aceasta debordează de autenticitate. Cartea are în prim-plan două dimensiuni: relația dintre două surioare; și consecințele unei acțiuni necugetate, întreprinse din mândrie - Lisbet se lasă pradă provocării aruncate de un prieten și, vrând să-i arate că și ea poate ce poate el, sfârșește prin a se pierde și a fi în pericol de a muri înghețată în mijlocul pădurii. Recomand cel puțin 5 ani pentru o bună înțelegere a tuturor situațiilor.
Ceea ce este prețios la cărțile lui Astrid Lindgren e naturalețea dialogurilor dintre personaje. Părinții și frații se comportă natural, fără predici și fraze de parenting, își spun uneori răutăți și se rănesc unii pe alții, dar fundamental se iubesc și își sar în ajutor la nevoie. Copiii nu vorbesc neapărat pe rând și îngrijit, scoțând panseuri cu mult peste vârstă, ci natural. Cele două surioare se contrazic cu privire la prima zăpadă, mama se ține deoparte de frenezia bătăii cu bulgări și nu apreciază deloc tot entuziasmul, pe care în schimb soțul el îl împărtășește. Când Madicken se îmbolnăvește și nu poate merge și ea la cumpărături, surioara ei Lisbet afirmă că e mai bine așa, Madicken îi răspunde că e rea, ceea ce lui Lisbet i se pare nedrept, pentru că ea se bucurase că merge fără Madicken numai ca să îi poată cumpăra cadou de Crăciun. Și fiindcă i se pare nedrept că a fost făcută „rea”, declară și ea că nu îi va mai cumpăra vreun cadou. Toate acestea sunt interacțiuni normale, vii, din viața reală, cu care copiii se identifică.
După ce cumpărăturile sunt făcute, Lisbet iese afară și se lasă atrasă într-o năzbâtie periculoasă de micul ei prieten Gustav, răspunzând la provocarea lui că nu poate merge pe tălpicile unei sănii așa cum mulți dintre noi au răspuns în copilărie de atâtea ori: zici că nu pot? Îți arăt eu! Lisbet se cațără nevăzută în spatele saniei cuiva și euforia reușitei o împiedică să realizeze până este prea târziu că a ajuns în afara orașului. Într-un final, înghețată și speriată, Lisbet îl oprește și omul, care conducea sania și trăgea din sticlă, lălăind cântece nepotrivite, o lasă în mijlocul drumului și pleacă mai departe. Scena în care copilul rămâne singur în ninsoare, noaptea, groaza, oboseala, se simt foarte autentic. Lisbet ajunge până la urmă la un hambar, se încălzește lângă o vacă, apoi pleacă mai departe și tocmai când își pierduse speranța, e găsită de un cuplu și adusă acasă, unde toată lumea deja era înnebunită de grijă. Întâlnirea celor două surori e înduioșătoare și plină de declarații mărețe, așa cum numai copiii care trec prin emoții puternice pot face („nu mai ies din casă niciodată!”).
