Atât aceasta, cât și a doua carte din serie, TROLUL FURIOS… NU MAI E FURIOS!? sunt cărți utile pentru ilustrarea autentică a modului în care cineva simte furia, cum se manifestă ea, cum îi afectează pe cei din jur, cum cei din jur trec peste ea în final, fără predici și limbaj elevat psihologic. Ilustrații frumoase și potrivite, cu detalii adiacente. Am citit-o împreună pe prima la 3 ani și jumătate, în primele 6 luni deseori, iar de pe la 4 ani o scoate el din raft și o „citește” singur uneori.
Trolul, o creaturică albastră tare simpatică, locuiește cu prietenii lui, o pasăre, un șoricel, un iepure și un arici, într-o vale frumoasă. Ce detalii drăguțe în ilustrația de pe prima pagină dublă: căsuța șoricelului e de fapt o conservă culcată în iarbă al cărei capac e susținut de un băț, cutia poștală e una de chibrituri, pasărea are clopoțel la cuib, care se poate trage de jos când vine poșta. Într-o zi, micul trol s-a apucat să construiască o căsuță pe care și-o imagina splendidă, dar în ciuda eforturilor, nu i-a ieșit nici pe departe. Nori de furie îi ieșeau pe nări și prin urechi. Până la urmă, abandonează și încearcă să culeagă mere dintr-un pom, dar oricât scutură, pomul, doar viermișorii din mere se deranjează, altfel niciun măr nu cade. Alt prilej de furie manifestată prin urlete. În fine, încearcă să dea drumul unor bărcuțe de hârtie pe pârâu (ce haios picnicul broaștelor de pe margine, una citește ciugulind relaxată muște dintr-o cutie). Alte urlete și furie de uită peștii să mai înoate de frica lui. După care vrea să plece de acolo, dar se izbește de un pietroi și se rănește la un picior. Trăsnete și fulgere, nori groși plutesc deasupra eroului nostru.
Autoarea nu se grăbește, descrie pe larg ce simte trolul, că pământul se cutremură, că turbează de furie, iar ilustrațiile sunt pe măsură. Seara vine, dar furia tot acolo este. Prietenii încearcă să-l liniștească, el mai tare se irită. Face pe invers decât îl sfătuiesc ei, se culcă în șezut și bineînțeles că dimineață se trezește amorțit. Dar nu poate primi nicio încercare de-a lor de ajutor, furia e tot acolo. Bate din picioare, urlă. Până când prietenii, speriați și sătui, cu răbdarea epuizată, abandonează câmpul de bătălie. Abia când e singur, după ce se plimbă puțin de colo colo, trolul se calmează. Dar fără prietenii lui e liniște și plictisitor și îl cuprinde teama că nu se vor mai întoarce niciodată la el. Atunci își cere scuze atât într-o scrisorică pe care o pune pe o bărcuță plutitoare, dar și personal. Sigur că prietenii acceptă scuzele și joaca pornește iar.
E o carte reală, exact așa se întâmplă, furia unui copil mic (și nu numai) e devastatoare, copleșitoare. Nu trece cu o predică și nici cu încercările altora de a-l liniști. Apoi, prietenii nu sunt ca părinții, care suportă orice și stau lângă el orice ar face, la un moment dat se satură de un asemenea comportament, mai ales când persistă în ciuda ajutorului oferit repetat, și pleacă, dar sunt gata să reia joaca de îndată ce furia trece. Descrierea furiei, a stadiilor ei, mi se pare grozavă. La fel și faptul că durează. Și un bonus final: ultima pagină îi înfățișează pe toți prietenii contemplând mulțumiți căsuța construită, care nu arăta chiar cum și-o imaginase trolul, dar fusese construită împreună. Soluția fusese la îndemână pentru micul trol chiar de la început, să își lase prietenii să-l ajute, atunci când e pregătit să se lase ajutat.