O poveste înduioșătoare, narată la persoana întâi, despre paisprezece dintre cei aproximativ 100.000 de copii rămași orfani și trimiși între anii 1850-1920 cu trenul de la New York către așezările nou-înființate din vestul Americii, pentru a fi adoptați de familiile fără copii de acolo. Ilustrații delicate însoțesc textul bine scris.
Perspectiva aparține uneia dintre copile, abandonată de nevoie de mama ei în fața unui orfelinat, care refuză să creadă că mama ei o părăsise definitiv și până în ultima clipă speră să o vadă în fiecare dintre gările în care opresc în lunga călătorie cu trenul dinspre est spre vest.
Fetița nu e prea frumoasă și nici nu pare să aibă calități care să îi facă pe potențialii părinți să o aleagă, rămâne ultima, și de fiecare dată se bucură pentru că e convinsă că dacă nu de data aceasta, atunci sigur data viitoare mama ei o va aștepta în gară. Fiecare copil e diferit, părinții adoptatori sunt diferiți, cu motivații diferite pentru adopție, mai reci sau mai calzi. Până la urmă, la capătul liniei, fetița trebuie să se confrunte cu realitatea, mama nu vine, ceva se prăbușește în sufletul ei, dar bunătatea cuplului care dorește să o adopte o ajută să accepte realitatea. Nici ea nu era prima lor alegere, ci ultimul copil rămas din tot transportul, nici ei nu erau alegerea ei, ci singurii disponibili să o ia, în ultimul orășel de pe traseu. Foarte impresionantă scena finală când decid să devină o familie.
