Ne-a intrigat povestea, dar mai ales ne-au fascinat ilustrațiile inspirate din cultura nativ americană din această carte premiată cu medalia Caldecott în 1979, în traducere liberă „Fata care iubea caii sălbatici”. O recomand pentru cel puțin 5 ani.
Lucrările lui Paul Goble (peste 30) fac obiectul unei controverse legate în principal de faptul că autorul, care nu a fost nativ american, nu le-a însoțit de note în care să explice sursele legendelor, așa încât nu e clar dacă sunt inventate de el sau sunt culese din cultura popoarelor amerindiene.
Acestea fiind spuse, cartea de față este un regal vizual, dinamică si expresivă, iar povestea ei, autentică sau nu, ni s-a părut specială.
Într-o comunitate amerindiană care trăia undeva, în Marile Câmpii, mutându-se odată cu cirezile de bizoni, trăia odată o fată care iubea caii și îi înțelegea într-un mod profund, ca nimeni altcineva. Își petrecea cât de mult timp putea în preajma lor și avea grijă de ei. Într-o zi, cum dormea în câmpie, în mijlocul hergheliei, o prinde furtuna. Terorizați de fulger și trăsnet, caii o iau la goană, cu fata călare pe unul dintre ei, și aleargă departe de câmpiile cunoscute, până obosesc. A doua zi de dimineață, un armăsar bălțat, mai frumos și puternic decât oricare cal pe care îl văzuse vreodată, îi spune că el este șeful tuturor cailor sălbatici care alergau liberi pe dealuri și că e binevenită să trăiască alături de ei.
Abia peste un an o găsesc cei din tribul ei, călare pe armăsarul cel frumos și cu un mânz alături. Armăsarul fuge cu ea și urmăritorii nu ar fi reușit să-i prindă, dacă nu s-ar fi împiedicat calul. Așa se întoarce fata acasă, bucuroasă să își vadă iar părinții. În tot acest episod, fata nu își manifestă voința în vreun fel, nu oprește calul, nu arată că ar vrea să meargă cu urmăritorii, dar nici nu fuge de ei, pur și simplu se lasă dusă. Odată întoarsă acasă, fata se simte singură și până la urmă se îmbolnăvește. Înțelegând că destinul ei era legat de cai, părinții o iubesc atât de mult încât îi permit să meargă să trăiască alături de ei.
Seamănă cu o uniune între om și forța neîmblânzită a naturii, armăsarul coboară de pe dealuri să își ia mireasa, comunitatea fetei le dă lucruri frumoase, pături, șei decorate, îi pictează și leagă panglici în coamă. În schimb, fata le dă părinților mânzul (mister, cum apăruse el?) și dispare fericită cu herghelia, călare pe marele armăsar. De atunci, în fiecare an se întoarce o dată, aducând câte un mânz pentru ai ei, până într-o zi când nu mai vine, dar în locul ei apare herghelia, și alături de armăsar o iapă superbă. Tribul e convins că trebuie sa fie fata, care în sfârșit își îndeplinise visul de a fi cal sălbatic.
Pentru povești documentate din cultura nativ americană, recomand lucrările lui Joseph Bruchac.
