O carte deosebită, atât pentru discuțiile pe care le poate naște, cât și pentru ilustrații (finalistă Caldecott 1964). Stilul care ne place cel mai mult, fără predici, care înfățișează doar fapte și emoții și ne lasă pe noi să tragem concluziile și să le comentăm. O văd recomandată în unele locuri de la 3 ani, poate pentru primul nivel de înțelegere și pentru artă. Am ales totuși să aștept până la aproape 6 ani ca să luăm și mai mult din această carte.
Într-adevăr, la 3 ani se pot admira culorile, se pot arăta diversele viețuitoare marine, paginile nu sunt aglomerate și acuarela e foarte potrivită pentru senzația că te afli sub apă, dar cam atât. Swimmy e un peștișor care trăiește fericit în bancul său de pești roșii. El e diferit de ceilalți, e negru și e cel mai bun înotător. Într-o zi, un ton uriaș îi înghite frații și surorile, așa că Swimmy rămâne singur, speriat și trist (foto). Aici m-am oprit la prima citire și i-am înfățișat micului ilustrația, fără să citesc cum se simțea, l-am întrebat pe el ce crede că a vrut autorul să ne transmită cu ilustrația în care se vedea numai apa verzuie a mării și peștșorul atât de mic, după ce îi fusese mâncată toată familia. Am discutat puțin despre cât de îngrozit se poate simți cineva când rămâne fără familia lui, greu de imaginat pentru micul meu.
Swimmy merge mai departe, continuă să înoate în mare și treptat, se simte din ce în ce mai bine. Aici l-am întrebat ce îl face pe Swimmy să fie fericit iar. Întâlnirea cu alte creaturi ale mării, iar ceea ce îl face să aprecieze din nou locul unde trăiește este că observă la fiecare ceva deosebit: meduza arată ca un curcubeu de gelatină, lobsterul ca un roboțel care se mișcă prin apă (foto), alți pești, mai mari, merg la unison de parcă ar fi trași de o sfoară invizibilă, alge dantelate parcă ar crește din bucăți de zahăr (foto), o anghilă are o coadă interminabilă, anemone au tentacule care par frunze de palmier legănând-se în vânt. La fiecare dintre ele, eu am spus cu ce asociez eu viețuitoarea respectivă și l-am invitat și pe el să facă același lucru. Ne-am oprit asupra tehnicii, algele sunt probabil făcute cu ștampile în forme dantelate, putem și noi să luăm o bucată de dantelă veche și, chiar dacă nu avem ștampilă, să dăm cu culoare peste ea, și apoi să o punem pe hârtie, să vedem ce iese. În mod cert cartea poate fi folosită ca sursă de inspirație pentru un proiect de artă extrem de creativ chiar și la o vârstă mică.
Dintr-odată, Swimmy dă peste un alt banc de pești roșii, cum fusese familia lui, ascunși după o stâncă de teama peștelui mare care i-ar fi mâncat pe toți. Aici discutăm despre ceea ce îl face pe Swimmy diferit, și anume faptul că a reușit să găsească frumusețe în continuare, așa încât să îndrăznească să își depășească teama de peștele cel mare. Teama nu a dispărut, dar aventura e atât de minunată încât Swimmy își găsește curajul de a merge mai departe și a se bucura de frumusețea din jur. Ne oprim asupra fricii și curajului, ce înseamnă curaj - să îți fie frică, să o recunoști, să nu o suprimi, dar să găsești o cale așa încât frica să nu suprime ea bucuria de a face ceea ce îți place. Asta face Swimmy. Se gândește la o cale. În carte cuvântul „a gândi” este scris cu majuscule, curajul nu înseamnă să acționezi orbește, ci presupune gândire. Soluția lui Swimmy (înainte de a da pagina îl întreb pe cititorul meu dacă se poate gândi el la soluții pentru Swimmy) este să înoate împreună în formațiune de pește. Care e deosebiea aici față de bancul de pești de la început? Aceia înotau fiecare pentru el, separat, și au fost mâncați. Acum înoată împreună, într-o formațiune strânsă în care „fiecare are locul lui” și care îi face să fie la fel de mari ca peștii cei mari, așa încât nu mai e niciunul dintre ei atacat. Swimmy este ochiul acestui pește mare roșu făcut din peștișori mici. Aici ne dăm cu părerea ce înseamnă că e ochiul.
O discuție mai profundă despre puterea comunității e prematură, o să meargă la o citire ulterioară. Nu am discutat nici dacă are importanță că el e diferit atunci când nu a fost mâncat, pe când ceilalți din familie, care arătau la fel și nu aveau calitățile lui, au fost. Nici că există viață după ce îți pierzi familia, e greu, e înspăimântător, dar poți învăța să apreciezi din nou frumusețe și după asta. La acest nivel zăbovim mai degrabă asupra fricii, cât de bună este, cum învățăm din ea, cum ne ajută să evităm pericolele, cum ne îngăduim să o simțim și cum căutăm apoi soluții cu mintea noastră să învingem pericolul.
