„Odată demult viețuia un chițcan/Ce-o ținea într-un veșnic ospăț./Mânca ce fura și fura ce voia/Și-avea numele Șobi cel Hoț.” Cât ne-am mai amuzat! Era Șobi tâlhar la drumul mare, dar dar ilustrațiile sunt atât de grozave încât nu poți să nu-l simpatizezi. Au o față, și el și calul lui…!
Șobi prăda la drumul mare, pe oricine îi ieșea în cale (rimă neintenționată). Ia trifoiul bietei iepuroaice, nucile bietei veverițe, până și frunzele cărate de furnici, deși nu-l interesau, doar pentru că voia să fie ale lui. Mânca hrana tuturor, de slăbiseră, în vreme ce el se îngrășa, până când într-o zi își găsește nașul. O rață. Pe linia poveștii David-Goliath, rața mică, dar isteață, îl duce cu vorba, îl atrage într-o grotă cu promisiunea unei grămezi de dulciuri și îl fuge înapoi cu mâncarea furată, pe care o înapoiază păgubiților. Șobi se afundă tot mai tare în grotă, atras de ecou, de care n-avea habar, el întreba dacă sunt bomboane, cineva răspundea “bomboane, bomboane”, până când iese la capătul celălalt al grotei, unde dă de un sat. Cariera lui de tâlhar a luat sfârșit, se pare, acum îl găsiți măturând podelele într-un magazin de… dulciuri. Aruncați o privire la cine e în spatele tejghelei și cine cumpără, dar și la forma biscuiților de vânzare.
Micul meu s-a amuzat copios și a tot luat-o de pe raft până pe la 5 ani târzii.
