Of, of, of, ce carte înduioșătoare, cât de drăgălași sunt puiuții de bufniță! Mai ales Nic, cel mai mic. Cartea ne-a ajutat pe la 2 ani și 6 luni să depășim anxietatea de separare de orice fel: să rămână el la grădiniță, să îl scoată altcineva la plimbare, să plec eu la cumpărături etc. O cerea mult, era singurul indiciu că simțea că are nevoie de ea. Vedea acolo, probabil, cum e ok să fii îngrozit că ești singur și că mama a plecat, dar și că mama vine mereu înapoi. După vârsta de 3 ani și jumătate n-am mai scos-o din bibliotecă, stă acum în mica bibliotecă a „cărților pentru bebeluși”.
Ilustrațiile sunt perfect simple, se văd mereu doar eroii principali, cu scorbura și niște ramuri de copac schițate, atenția ilustratorului este la expresia extraordinară, încărcată de emoție, a fețișoarelor lor de bufnițe.
Nana, Nanu și Nic (în engleză Sarah, Percy și Bill, în olandeză Jet, Jan și Jip) se trezesc într-o noapte în cuibul lor moale și confortabil, singuri. Urmează o serie de încercări de a raționaliza teama că mama nu se mai întoarce prin explicații: poate a plecat la vânătoare, se întoarce ea sigur, aduce bunătăți. Nana oferă explicațiile, ea e mai mare, are grijă de frățiorii ei, îi adună pe aceeași ramură, Nanu e nerăbdător să primească aceste explicații, iar Nic e complet copleșit de frică. De fiecare dată Nic rostește aceeași replică, „vreau la mama”. Micuțul meu rezona foarte tare la replica aceasta, pe care o rosteam cu voce pițigăiată și tremurândă. Când în final panica se instalează, singurul remediu e să închidă ochii și să-și dorească din toate puterile să vină mama. Și ea se întoarce. Puișorii o întâmpină țopăind de bucurie, iar când ea îi întreabă ce-i cu tot tărăboiul, cei doi mai mari pretind că totul a fost ok, au știut că se va întoarce, doar cel mic nu poate spune altceva decât „eu o iubesc pe mămica mea”. Asta e esența, nu?
