Carte înduioșătoare care merită citită mai ales de către părinți: fiți îngăduitori cu copiii voștri care trec prin faza colecționării de diverse (în acest caz pietre), ei învață de fapt să fie grijulii și iubitori. Copiii se pot simți validați și se pot recunoaște în cățelușul Aston. Toți părinții au avut, au sau vor avea un Aston acasă. Ilustrațiile sunt aparte și expresive.
De ce a trebuit să fie un cățel și nu un copil? Nu e o critică, sigur că pur și simplu asta a fost ideea autoarei și e un întreg gen de cărți care se adresează emoțiilor și identității copiilor prin antropomorfizarea animalelor. Vreau să spun doar că în această carte anume, am simțit nevoia să fie o familie umană.
Cartea e foarte simpatic și înduioșător scrisă, complet nedidactic. Cățelușul Aston începe într-o zi, când se întorcea cu mama de la cumpărături, să culeagă pietre. Simte compasiune pentru piatră, „era așa rece, sărăcuța”, în balta unde a găsit-o. Acasă o pune într-un pătuț pentru păpuși și o învelește, sub ochii părinților care stau pe canapea. Ce drăguț că tatăl e cel care tricotează, nu mama, un pic de ieșire din tipar! Mama e muzician, cred, are mereu chitara în spate când e afară. Când găsește altă piatră, și mai mare, mama încărcată de bagaje protestează că nu o mai cară, dar Aston se simte puternic, o cară el, o spală cu apă caldă acasă, o culcă cu grijă în camion, sub o păturică (mama cântă la chitară, tata tricotează). De atunci, de câte ori merge pe afară, pietrele i se par singure, triste, înghețate. Toată casa se umple de pietrele strânse de el, în cutii și cutiuțe. La acest moment, mama oftează și tata clatină îngândurat din cap, dar îl lasă să-și vadă de treabă și să croiască păturici pentru pietre.
Ca mulți dintre noi care se simt invadați de diverse obiecte și proiecte, într-o zi părinților le vine o idee cum să scape de pietre. Tatăl îi propune lui Aston să ia pietrele într-o excursie. Odată ajunși pe malul apei, Aston e de acord să răstoarne pietrele din cutia de chitară în care le transportase, ca să se bucure și ele de strălucirea soarelui. Vedeți aici iscusința parentală, nu? Oare nu s-ar simți pietrele mai bine printre celelalte pietre care locuiesc pe plajă, decât acasă la ei? Și atât. O propunere gentilă, după care Aston e lăsat să se gândească și să decidă. La ceva depărtare, pe păturică, părinții speră că își ia rămas-bun de la pietre, ca să aibă și ei loc în casă. Aston apare cu cutia pe umeri, goală deci? (speră părinții), ceva zdrăngăne înăuntru, totuși… un băț!!! Ați ghicit, se simțea și el singur, printre atâtea pietre…
Am râs tare când am ajuns la sfârșit, așa este, nu are niciun rost să încercăm să stăvilim mania colecționatului, copiii au nevoie de asta, învață și cresc mult având grijă de obiectele lor îndrăgite. Noi am avut faza cu pietre și pe cea cu bețe, acum suntem la sticle și cutii, dar băiețelul nostru nu operează la amploarea lui Aston. Ne-am hotărât că e mai bine pentru toată lumea să lăsăm lucrurile să decurgă natural.
Aruncați o privire și la o altă carte pe tema colecționării de obiecte, sensibil scrisă și superb ilustrată de Sergio Ruzzier, CAMERA CU MINUNI .
