O carte scrisă cu multă delicatețe despre importanța deosebită pe care un animăluț de pluș o poate avea pentru un copil și despre spiritul Crăciunului. Ilustrațiile sunt frumoase, scriitura vie și plăcută, dialogurile ca între copii. Recomand cel puțin 4 ani, pentru o mai bună identificare și verbalizare a emoțiilor.
În Ajun de Crăciun, doi șoricei și trei iepuri găsesc în zăpadă un ursuleț ca nimeni altul, care nu vorbește și nu se mișcă. Nedumeriți, merg la prietenul lor, ursul Artur, care își dă seama că ursulețul era de pluș și probabil fusese pierdut de un copil. În timp ce prietenii îngrijesc ursulețul să arate din nou bine, păsările zboară spre marginea pădurii, acolo unde locuiesc oamenii, și găsesc o fetiță care stă la geam și plânge toată ziua. Prietenii îi lasă ursulețul la ușă și urmăresc plini de bucurie cum cei doi sunt din nou fericiți împreună.
Într-adevăr, cel mai mult mi-au plăcut dialogurile. Parcă îl aud pe al meu fiu și prietenii lui cum își dau cu părerea ce să facă. Ursul Artur recunoaște imediat că trebuie să fie animăluțul iubit al unui copil, după cât de tocit este de atâta strâns la piept. Poate a fost ros de un cățel, sugerează șoriceii, sau zgâriat de o pisică. Sau poate copilul va primi unul nou de Crăciun. Nu, nu va fi ca acesta.
E multă iubire în această carte, direct și mai ales indirect exprimată, de la faptul că șoriceii pot auzi șoaptele ursulețului de pluș, până la grija cu care îl usucă și repară, și efortul pe care prietenii îl depun să îi reunească pe cei doi. Și încă ceva: la vârsta de 4 ani și ceva, al meu fiu nu avea un animăluț de atașament, abia mai târziu, după 5 ani și jumătate a început să aibă iubiri de pluș, dar nu una singură, ci mai multe, la rând, fiecare dura maxim o lună, în care făcea totul pentru ea. Abia atunci a rezonat cartea aceasta, a fost ca o oglindă.
