O bucățică de copilărie pe care o recunoaștem cu toții, părinți și copii, noi din amintiri, ei din prezent. Cine nu a căutat o ascunzătoare bună, în care să se refugieze de frați, ca eroina din carte, sau de un părinte sau bunic (care mă chemau la masă) sau pur și simplu de dragul de a se ascunde?
Cartea îmi aduce aminte de stilul simplu și autentic al lui Astrid Lindgren, la fel ca și în cărțile ei, lucrurile curg firesc. Susan cere pe rând sfatul bunicii, vecinei, grădinarului, poștașului, în legătură cu cel mai bun loc de ascuns, dar de fiecare dată altcineva o vedea în locul ales, până când găsește ea singură un loc, sub salcia cea mare, unde nu se gândea nimeni să o caute. Frații și toți ceilalți au încercat să o găsească și au căutat-o în toate locurile sugerate, dar ascunsă sub salcia pletoasă, Susan era de nevăzut. Sau se prefăceau cu toții că nu o văd, așa cum nici noi nu îl vedem pe micul nostru ascuns la un metru după scaun? Noi, cititorii, o vedem, cu bicicletă cu tot. Când toți stau cu spatele la ea, chiar lângă salcie, Susan sare dintr-o dată și îi surprinde pe toți. Susan nu a spus nimănui niciodată despre locul ei bun de ascuns.
