Poveste despre dezvoltarea identității, care nu corespunde recomandărilor stelare, în opinia mea. În primul rând, nu mă împac cu ilustrațiile acestea. E ceva bizar la expresia fețelor, ca și în cazul leului Amedeu din cărțile cu Apolodor, o față încremenită în cazul Narei, mereu aceeași, lipsită de emoție. În al doilea rând, se pare că i-am citit-o mult prea devreme (la 4 ani și 5 luni, după recomandarea editurii) pentru nivelele mai profunde. Pentru 4 ani, primul nivel de înțelegere al cărții e banal, nu a mai cerut-o a doua oară. Poate mai târziu, când va citi singur, iar atunci va putea pătrunde și sensurile mai profunde.
Ilustrațiile sunt în general ok, registrul blând galben-roșiatic induce melancolie, dar cred că autorul mai are de lucrat mult la expresia fețelor. Fața Narei e mereu, mereu aceeași, pe fiecare pagină, cu excepția ultimei, în care zâmbește.
Cât despre poveste, iată mai întâi ce am înțeles eu singură citind-o, fără să caut pe net ce a vrut să zică autorul. Povestea este despre Nara (pare de vreo 5-6 ani), care locuiește împreună cu tatăl ei pe o insulă (nu știm nimic despre mamă) și se simte foarte singură. Din ascunzătoarea ei secretă se uită la cealaltă insulă și își imaginează că ar ajunge acolo să o exploreze. Poate cu picioroange, poate purtată de păsări, poate golind marea de apă. E suficient de mare să realizeze însă că acestea nu sunt soluții eficiente, așa că e în general foarte tristă. Într-o zi, tatăl ei o descoperă în ascunzătoare și îi propune să plece împreună cu barca până la cealaltă insulă. Și tatăl are propria lui motivație, e în căutarea Peștelui cel Mare (propriile visuri nerealizate, cred eu) pe care până acum nu l-a prins nimeni (atunci nu propriile visuri, ci adevărul absolut, sensul vieții sau ce oare?).
Ei pleacă împreună, dar când ajung la insulă, drumurile lor se despart. Nara merge pe insulă după propriile visuri, tata dă ocol insulei, probabil în căutarea Peștelui. Aici de remarcat că tatăl își lasă fiica să facă aripi singură, ceea ce am apreciat, dar și că tatăl mai are încă vise de urmărit. Insula cea nouă e complet diferită de realitatea insulei ei, o junglă plină de plante și animale care o minunează (insula ei fiind o stâncă aridă). Și care este marea descoperire? Un băiețel, Aran, parte a unei familii mai mari. O vedem pe mama lui în prag cu doi copii mai mici (și ce expresie urâtă, ciudată, are fața ei), tatăl nu se vede. Devin instantaneu prieteni, se iau de mână și merg la ascunzătoarea lui, care de fapt era un loc de unde putea vedea insula ei. END.
Povestea a mers binișor până la găsirea lui Aran, după care se precipită lucrurile într-un mod care m-a dezamăgit. Plus că build up-ul a fost așa încât mă așteptam la ceva mai interesant. Sigur că a găsi un prieten e prețios, dar insula viselor părea despre mai mult și pentru un copil de 4+ (categoria de vârstă recomandată de editură), găsirea unui prieten nu are conotațiile problematice din mintea adulților, e de-abia începutul. Ok, am găsit un prieten, și acum?
Cartea aceasta a umplut paharul și m-a determinat să pornesc această pagină, în care să descriu în amănunt ce găsim între coperți și ce senzație ne dau mie, ca adult, precum și principalului vizat. Poate e de împrumutat, dar noi nu prea avem opțiunea aceasta, locuind în Olanda. Trebuie să cumpăr cărțile pe care le vreau în limba română, să le transport încoace… Așa dezumflată am fost la final încât am dat o căutare pe Google, în limita timpului, și am găsit un articol în care nu e analizată cartea, ci mai degrabă contextul personal în care a creat-o tânărul ilustrator, dar înțeleg eu că ar urma o serie de aventuri a celor doi copii? Această informație ar avea sens, cartea pare neterminată. Apoi am recitit recomandarea Biancăi Mereuță de pe grupul Ce le citim copiilor - ea a văzut ceva ce eu nu am reușit și care are sens, și anume că este o carte scrisă în oglindă. Nara se vede pe ea în oglindă - Aran este de fapt Nara scris invers. Nu mi-ar fi dat prin minte asta, mărturisesc! Atunci cartea este despre copilul care dialoghează cu sine și într-o zi decide să facă pași în lume și să o descopere. Cine este atunci mama cu copiii ceilalți? Întregește familia pe care o formează ea cu tatăl ei? Are astfel nevoie să descopere și pe mama, și pe tatăl ei ca să fie un întreg care să-i permită să capete aripi? Sau se vede pe sine în părinți?
Are mai mult sens așa, dar mi se pare greu de pătruns. Mi se pare mie, bineînțeles, alții poate că au văzut fără probleme. Sunt curioasă dacă și la ce vârstă va observa micuțul meu.
