Micul cameleon, proaspăt ieșit din găoace, își întreabă părinții cine e el, comparându-se pe rând cu diverse animale. Concluzia este că e unic. La 3 ani și ceva, când am citit-o prima oară, micul meu a văzut doar primul nivel, animalele frumos ilustrate. La aproape 7 ani i s-a părut extrem de amuzant că animalul e un cameleon, a cărui abilitate este chiar să împrumute trăsăturile mediului înconjurător. Ilustrațiile sunt simple, dar foarte puternice prin punerea în prim-plan a trăsăturilor esențiale ale fiecărui animal.
Pe fiecare pagină avem capul sau alt detaliu anatomic semnificativ al câte unui animal, într-un prim-plan uriaș și minunat (zebră, crocodil, girafă, leopard, elefant, hipopotam, babuin, rinocer, flamingo, leu).
Datorită ilustrațiilor simple, chiar și cel mai mic cititor poate să aprecieze frumusețea ilustrațiilor și să se concentreze pe trăsăturile fiecărui animal. Micul cititor îl poate ajuta pe cameleon să se compare cu fiecare animal pe rând și să răspundă la întrebarea dacă este sau nu parte din acea specie. În final, după ce nu descoperă niciun animal care să fie ca el, el ajunge la părinți, care îi răspund, cu cozile unite în formă de inimioară, că nu e ca nimeni altcineva, e unic. Părinții înșiși au pete de culori diferite de corp, iar micul cameleon a ieșit ca niciunul dintre ei.
La următorul nivel de citire, putem discuta, cu exemple din lumea concretă, dacă nu cumva în realitate, și noi, oamenii, ne comportăm la fel, pe drumul spre maturitate. Ne uităm la părinți și la alții, ne comparăm mereu cu ei, împrumutăm trăsături sau abilități pentru o vreme, le analizăm și le adoptăm sau renunțăm la ele, ca să ne construim propria identitate.
O mică observație finală: mi-ar fi plăcut mai mult ca micul cameleon să ajungă singur la concluzia că e unic, nu să îi spună părinții.
