Isteață tare și amuzantă, pe ideea împrietenirii copiilor cu proverbialul lup. Autorul ne propune o variantă potrivit căreia poveștile sunt vii, personajele colaborează ca actorii de teatru să le facă mai atrăgătoare pentru copii. Cartea ne spune de unde e posibil să fi provenit lupul care a ajuns în final în „Scufița Roșie”. Nu știu cât înțelege micuțul meu de 4 ani și jumătate, clar îi place și o recitim din când în când. Dar faptul că a trebuit să explic catch-ul final mă face să cred că i-am arătat-o mult prea devreme.
Cartea începe cu un lup care a căzut dintr-o carte aflată în biblioteca unei fetițe și, de frica pisicii din cameră, tot încearcă să găsească o carte în care să se ascundă. Drăguță schimbare de perspectivă oferită chiar din start, invită copilul să vadă că o persoană dominantă într-un context poate foarte bine să nu mai aibă același rol în alt context. Interesant să vadă lupul cel rău în poveștile cunoscute - „Capra cu trei (sau șapte) iezi”, „Cei trei purceluși” sau „Scufița Roșie” - acum înspăimântat de altcineva și de teritoriul nefamiliar.
Lupul încearcă mai întâi să se întoarcă în propria carte, dar ratează momentul perfect, mai întâi intră prea devreme și e alungat de oi, a doua oară intră prea târziu și e luat peste picior de confrații lupi. Așa că se regăsește cu adevărat într-un teritoriu necunoscut și intră într-o carte cu prințese, în scena balului, în care (iarăși interesant) decât să accepte să se îmbrace cu haine de bal, mai bine pleacă din carte („și dacă mă văd alți lupi? Ce or să spună despre mine?”). Teama de cenzura semenilor îl face să înfrunte din nou pericolul de a fi urmărit de pisică și nesiguranța de a trebui să caute iar o carte. Apoi nimerește într-una cu dinozauri, de unde pur și simplu fuge de frică.
În fine ajunge în „Scufița Roșie”, faza din pădure, când fetița ar fi trebuit să se întâlnească cu lupul cel rău și viclean. Dar lupul titular nu apăruse în scenă, așa că fetița plângea, pentru că fără lup povestea „nu mai avea niciun farmec”. Lupul nostru o consolează, o îmbrățișează și apoi îi propune să țină el locul lupului din poveste, iar fetița îi promite să-l învețe ea „replicile”. Iată-l pe lupul nostru în sfârșit undeva unde se simțea bine, nu în propria-i lume, dar în alt loc suficient de bun așa încât să accepte să rămână. Sfârșitul mi se pare grozav! Cei doi pornesc spre casa bunicii ținându-se de mână și la un moment dat pornesc pe poteci diferite „ca să-i distreze pe copii”. Așa e, altfel ar fi fost plictisitor, poveștile sunt fluide, cum ar fi fost „Scufița Roșie” dacă lupul ar fi continuat drumul împreună cu fetița? N-ar mai fi ajuns înainte să o mănânce pe bunică etc. „Nu uita să te deghizezi!” îi amintește fetița, regia era stabilită, el îndeplinea un rol asumat. Iar replica vine, minunată: „Nu-ți face griji. Știu ce am de făcut.”
E un sfârșit deschis, ne putem întreba dacă lupul titular va reveni în carte și atunci ce se întâmplă cu lupul nostru? Ce se întâmplă cu povestea din care a căzut? Distractiv. Pune mintea în mișcare.
