Povestea unei fetițe care și-a pierdut vederea într-un accident și care regăsește încet bucuria în viață cu ajutorul câinelui ei ghid pentru nevăzători. Cartea nu se concentrează pe accident, ci pe relația dintre fetiță și câine. E scrisă inteligent și cu multă sensibilitate, și sprijinită de ilustrații suave.
Nu știm cine este Lola, fetița sau câinele. Nici nu ne-am pus problema asta, am presupus de la început că persoana care povestește la persoana întâi este fetița, deci Lola, „cel mai bun prieten al meu” este câinele. Abia la sfârșit am avut surpriza să realizăm că lucrurile stau exact invers, câinele spune povestea despre prietena ei, fetița pe nume Lola. Textul e scris cu grijă, așa încât se potrivește perfect. Evident că la sfârșit am simțit nevoia să mai citim odată, din perspectiva corectă (sau intenționată de autoare).
Povestitoarea ne descrie cum a întâlnit-o pe Lola, cât de tristă era, cum nu ieșea din casă și stătea pe sofa toată ziua, privind în gol, fără să răspundă invitațiilor la joacă, iar când în sfârșit a ieșit afară, toate sunetele o speriau, mai ales claxoanele mașinilor. Ilustrația sprijină ambele variante, atât fetița cât și câinele sunt ghemuiți pe trotuar, așa că povestitoarea se poate referi la oricare dintre ei, încolăciți pe trotuar de frică la trecerea unei mașini.
Aflăm apoi că prietena povestitoarei iese în fiecare zi tot mai departe, merge tot mai repede, și treptat, frica dispare. Cele două ascultă muzică diferită, nu le place același gen, nici același fel de mâncare. În scena din mall, oricare dintre ele putea fi Lola, oricare putea fi „puțin aeriană” și se putea izbi de un suport cu haine. Le face plăcere să meargă în parc, amândorura nu le plac comediile romantice, dar le plac alte genuri de filme, la care stau pe canapea, cu o felie de pizza. Împreună se distrează iarna, pe sanie, și vara, la mare, mănâncă o înghețată cu arome într-o combinație ciudată. Pe drumul spre casă, Lola împărtășește prietenei ei că ziua petrecută la mare fusese cea mai frumoasă zi din viața ei, pentru că putuse împărtăși toate bucuriile cu prietena ei.
În fine, a sosit momentul surprizei - pe pagina următoare, o mânuță de copil se întinde în întuneric absolut și aflăm că Lola își pierduse vederea cu cinci ani în urmă, în seara de Ajun, într-un accident de mașină. După câteva luni, Lola o cunoscuse pe cățelușă, care o iubise de la prima vedere. Cățelușa mersese să locuiască împreună cu ea, și de atunci deveniseră nedespărțite.
Faptul că putem citi cartea din două perspective și ambele au complet sens dă o senzație nemaipomenită de armonie și ne face să simțim cât de simbiotică este relația dintre fetiță și câinele care a ajutat-o să regăsească bucuria după o schimbare atât de fundamentală.
