Cartea vrea să cultive încrederea în sine - poți orice, totul e cum te uiți la o problemă și cum perseverezi până când poți și tu. Înțeleg mesajul, dar nu cred în formula propusă. Or multe din cărțile pentru copii mici, inclusiv aceasta, fac totul să pară atât de ușor și rapid încât creează așteptări nerealiste, menite să eșueze în realitate. Să nu mai zic că fericirea personajului tot din acceptarea celorlalți vine, nu din descoperirea de sine. Cât despre ilustrații, sunt vesele, dar nu au nimic special.
De câte ori dau de câte o carte de felul acesta, care începe cu descrierea vreunei stângăcii sau inabilități de-a personajului principal și cu cât de rău se simte când ceilalți râd de el, aștept finalul cu inima strânsă, pentru că rar corespunde ideii mele de a aborda lipsa încrederii în sine. De regulă personajul e ajutat de cineva să descopere că de fapt putea și el (sau să își găsească o abilitate diferită), moment la care cei care râdeau înainte de el văd brusc lumina și pică pe spate în fața lui, ceea ce pe el îl face fericit, în sfârșit e acceptat. Ce îl învață pe micul meu genul acesta de carte? Prea puțin, aș zice. În teorie, căutarea de sine sigur că funcționează, dar ia timp, timp în care poate descoperim că de fapt nu ne place activitatea respectivă și nu merită efortul nostru doar pentru aprobarea socială.
Pentru cine dorește să vadă dacă i s-ar potrivi cartea „vândută în peste 2 milioane de exemplare”, iată povestea: girafa Gerald era „în ochii tuturor”, cel mai jalnic dansator”. Când încearcă să danseze în fața celorlalte animale adunate la marele bal african, ceilalți îl iau în râs și îl sfătuiesc să se lase de dans. La care Gerald trage concluzia, plin de rușine, că nu e bun de nimic și evident, dispare undeva în boscheți. Predica vine din partea unui greiere, care îl învață să asculte muzica naturii și pe al cărui cântec la vioară Gerald intră pentru prima dată în contact cu sinele său și se simte suficient de liber încât reușește să danseze. Muzica celorlalți nu i se potrivise, și-o descoperise în sfârșit pe a sa. Restul animalelor pică de admirație și îl declară „cel mai mare dansator”.
Ce-ar fi fost să se termine cartea imediat după momentul în care descoperă cu bucurie că poate să danseze și el?
