Intriguing, aș zice în engleză, pentru că mi se pare că exprimă mai bine senzația pe care mi-a lăsat-o. În traducere liberă „Pălăria minunată a ursului”, cartea merită de posedat, din punctul meu de vedere, dar acum suntem la bugetul de după vacanță, deci am împrumutat-o de la bibliotecă. Ilustrațiile sunt fantastice! Ideea, exprimată simplu în ultima frază, nu este una nouă: împreună e mai bine decât singur. Modul în care o prezintă e interesant.
Ursul trăiește singur într-un sat de oameni, dar aparte, pentru că oamenilor le e frică de el. Pare că nu-și pune multe probleme în legătură cu asta, deși uneori se simte cam singur. Interesantă și deschisă discuțiilor alegerea autoarei de a folosi specii diferite. Nu e un urs care trăiește singuratic lângă o comunitate de urși și alte animale, cum vedem în multe cărți pentru copii, sau un om care trăiește singuratic lângă o comunitate de oameni. Cu atât mai clară pare demarcația cu cât speciile sunt diferite (sau poate e atât de ursuz încât a devenit altceva, nu mai e considerat ca fiind din aceeași specie). Ni se spune chiar că oamenilor le e frică de el și nu se apropie de el. Cumva, deci, singurătatea ursului nu e doar auto-impusă. Oare dacă oamenii l-ar accepta, și-ar mai spune că îi place singurătatea?
Ursul avea o pălărie stil joben, cu care își făcea plimbările și într-o zi, o ciocănitoare își face cuib în ea. La început ursului nu îi place, nici când ciocănitoarea invită și alte păsări. Dar, ce să vezi? Pe măsură ce soseau mai multe păsări, jobenul creștea în înălțime și în curând ursului începu să-i placă sunetul fluturărilor de aripi care se auzeau sus, deasupra capului. Acum se plimba în oraș mândru și toată lumea îi admira pălăria. Nu trecu multă vreme și pălăria lui deveni ultima modă, dar oricât se străduiau, oamenii nu reușeau să atragă păsări în jobenurile lor. Numai la urs veneau. Din nou interesant. Faptul că nu vin păsările decât la el mi se pare de natură să adâncească ruptura dintre el și oameni. Nu mai e singur, dar nu mai contează că e respins de oameni, și-a găsit propria lui comunitate.
Toamna, însă, păsările pleacă, el suferă singur, nu știe ce s-a întâmplat, speră să revină, le pregătește mâncare în fiecare zi, rezistă cât poate să își lase corpul să intre în hibernare, până la urmă adoarme. Când se trezește primăvara și iese afară, jobenul lui uriaș, lăsat afară (bănuiesc pentru că nu ar fi putut încăpea în casă), se înrădăcinase și devenise un copac falnic, plin de prietenii lui care se întorseseră din țările calde. „Samen is toch fjner dan alleen!” - Împreună e mai bine decât singur! În ilustrația finală, ursul admiră copacul înfrunzit alături de doi oameni - e oare o portiță deschisă acum, prin admirația față de miracolul naturii, spre apropierea dintre oameni și urs? Oare prin faptul că și-a făcut prieteni, oamenilor le e mai puțin frică de el?
Ilustrațiile sunt surrealiste, minunate și uneori surprinzătoare. În casa ursului, parchetul e invadat de iarbă, o plăntuță crește din peria de lângă oglindă, natura e discretă peste tot, un copăcel crește pe masa din casă, o creangă intra prin perete înăuntru. Ce interesant să vezi un avion printre gâștele sălbatice, de aceeași dimensiune și poziție, nu observi imediat că e avion, lângă rufe sunt și ciuperci pe frânghie, un ceas deșteptător atârnă de o pânză de păianjen.
Da, mi-a plăcut, e diferită. Micuțul meu de 4 ani și 6 luni a conchis că e o carte despre cum au apărut copacii. Asta nu mi-a dat prin minte. Din nou mă face să reflectez la faptul că nu putem ști încă ce văd ei în cărți, cu ce rămân, la diverse vârste. Aprecieri deosebite are și AESOPS’S FABLES de aceeași autoare, dar încă nu i-a venit rândul la noi.
