În traducere liberă „Căsuța din copac”, această carte premiată la Bologna în 2010 este o carte fără cuvinte, cu ilustrații deosebite și interpretări multiple. Eu am văzut cum prietenii se întâlnesc, se bucură împreună, dar se și despart, fiecare își vede de drumul lui, te poți bucura de prezența multora diferiți în jurul tău, dar de multe ori rămâne doar unul, prietenul cel mai apropiat, cu care treci prin toate.
În mijlocul mării, se află un copac și în el o căsuță construită pe câteva etaje, printre ramuri. Un urs polar înoată primul către ea, urmat de un urs brun, într-o barcă (foto). Cei doi se bucură împreună de căsuță. Pe măsură ce marea devine tot mai puțin adâncă, li se alătură tot felul de animale, o mulțime de flamingo (foto), un rinocer (care atunci când izbește cu cornul, face să vibreze tot copacul, măiastră ilustrație), urși panda, un păun, trei bufnițele și în final un urs negru pe o barcă cu pânze zburătoare (marea a secat între timp). După ce petrec timp împreună în căsuță, animalele încep să plece pe rând, iar în final rămân în copac numai ursul polar și ursul brun. Ilustrațiile sunt delicate, culorile fabuloase, copacul e personajul principal, prezent pe fiecare pagină.
Marea care scade poate fi simbolul rezervelor pe care le avem până acceptăm pe cineva în copacul nostru și la care renunțăm treptat, pe măsură ce îi cunoaștem mai bine. Și ce bine e, când o facem. Sunt multe de reflectat – ursul polar nu a construit casa, a găsit-o și nu o păstrează pentru sine, îi lasă pe ceilalți să se bucure și ei de ea, se joacă cu ei uneori, dar alteori își vede de ale lui. E în regulă să îți faci prieteni, dar la fel de bine e de acceptat și că ai nevoie de timp personal.
Cititorul meu nu a cerut-o a doua oară, dar s-a bucurat de câteva ipostaze. O să o cer iar de la bibliotecă atunci când va veni acasă cu povești despre interacțiunile cu colegii de școală.
