„Nice try!” a fost primul meu gând după ce am citit-o cu micuțul acum vreo lună. Ioana construiește o poveste poate cu gândul de a ne ajuta să educăm treptat la copii abilitatea extraordinară de a amâna plăcerea. Copiii pot înțelege că plăcerea este uneori mult mai mare dacă nu o satisfaci imediat, ci aștepți. Ilustrațiile nu îmi plac deloc, cu atât mai mult pentru această carte, sunt ca din „Marele Gatsby” al anilor ‘20. În special expresia fețelor mă debusolează.
Bunii prieteni Delifina și Tomtitel sunt uniți de pasiunea pentru înghețată. Pasiune, nu glumă. În câteva pagini duble este descrisă amploarea acestei iubiri pentru înghețată, cu multe exagerări, tocmai pentru a transmite fără îndoială celor mici că era lucrul absolut favorit al amândurora. Thoughtful din partea autoarei că strecoară în timeline doar o înghețată pe săptămână când copiii erau mici de tot.
Când cei doi cresc, deschid o fabrică de înghețată, Tomtitel inventator, Delifina creator de rețete și denumiri pentru înghețate. Mărturisesc că mi-ar fi plăcut și mai mult dacă ea ar fi fost inventatorul, și el rețetarul, așa… să mai vedem și o scoatere din tiparul paternalist. Încă prea puține fete inventator sunt date de exemplu în cărți. Plus că mulți bărbați sunt chef de renume. În fine. Tomtitel inventează o mașină care face înghețată din orice (de exemplu înghețată de mămăligă cu brânză), iar cei doi trăiesc într-un paradis al înghețatei. Probabil că autoarea exagerează descrierea casei lor (cei doi locuiesc împreună, deși rămân numai prieteni) ca să căpătăm o oarece greață de atâta înghețată, pentru și mai eficienta livrare a intrigii: orice copil care aducea un desen din care să reiasă dragostea lui pentru înghețată primea o înghețată gratis. Vă dați seama ce îmbulzeală! Numai că într-o zi vine un băiețel cu o foaie albă, fără desen, care prin originalitate reușește să treacă de portar și ajunge la dom’ director Tomtitel, pe care îl uluiește cu filosofia lui: adora înghețata, dar îi plăcea să aștepte măcar o jumătate de zi înainte de a o primi, pentru că i se părea mai bună dacă trebuia să viseze la ea o vreme. „Când primești prea mult din ce iubești, parcă te plictisești”.
Delifina și Tomtitel au un prim șoc în momentul ăsta și, înțelegând că puștiul avea un motiv plauzibil pentru care nu desenase nimic pe foaie, fac o excepție de la propria regulă și îi oferă o înghețată. Acesta se ține însă tare pe poziții și refuză politicos, ceea ce este un al doilea șoc pentru cei doi. Mi se pare pagina cea mai slabă dpdv al ilustrațiilor (foto) - ea chicotește cu ochii închiși, ok, înțelesese deja filosofia, dar figura băiețelului nu corespunde textului, iar Tomtitel e prăbușit pe spate în fotoliu în stil dramatic romantic. Până la urmă decid să plece în vacanță într-un loc în care nu există înghețată, pentru a-și da pauza de care le vorbise băiețelul. Acolo, în lipsa înghețatei, au descoperit că și alte mâncăruri aveau gust bun și în curând au uitat cât de mult iubeau înghețata. Când se întorc, văd fabrica și casa cu alți ochi și savurează o înghețată care li s-a părut cea mai bună din viața lor.
Micul meu nu a mai vrut-o la citit a doua oară până acum, dar în secunda doi a pornit să construiască o mașină de înghețată din cutii de carton etc, la care a lucrat mai multe zile, bunicilor le spunea la telefon că este „înghețatier” și le propunea tot felul de arome, inspirate din carte, a dorit să-l filmez explicând cum funcționează mașina și în final a creat un combo storcător de fructe-mașină de făcut înghețată. A luat din carte ce a putut și ce l-a atras la vârsta lui (4 ani și 6 luni), în niciun caz partea didactică. După săptămâna aceea, până acum, la 6 ani fără o lună, nu a mai luat-o de pe raft.
