„Scufița Verde” face parte dintr-o serie de cărți scrise începând cu 1972 de unul dintre cei mai inovatori artiști ai sec. al XX-lea, Bruno Munari. Prima carte este „Scufița Roșie” clasică, după care celelalte (Verde, Galbenă , Albastră și Albă) sunt variații creative pe tema primei, fiecare plasată într-un mediu diferit și ilustrate în registrul de culoare respectiv.
Totul e verde în cartea aceasta, mai verde decât în Orașul de Smarald din VRĂJITORUL DIN OZ. Scufița Verde poartă pe cap o frunză mare și are ca prieteni pe Zip, o lăcustă, pe broasca Verdocchia („Verzitură”), pe Giuseppa broasca țestoasă și pe melcul Pisellina („Măzărică”), toate verzi, evident. În coșul pentru bunica, mama îi pune pătrunjel, sirop de mentă și alte asemenea verzituri. Sfatul mamei este cel pe care îl cunoaștem, să nu se supună pericolelor, să nu se abată din drum și în plus să nu deranjeze furnicile. Broscanul Verdocchia o acompaniază pe drumul prin pădure către casa bunicii. Cine sare dintr-odată din spatele unui bolovan? Lupul, care voia să o sperie și să-i fure coșulețul cu bunătăți (desigur, discutabil dacă ar fi știut care era conținutul, sau poate era un lup vegetarian, orice e posibil).
Din fericire, erau deja la marginea pădurii, așa că Scufița Verde reușește să scape, dar lupul rămâne la pândă în apropiere, să o prindă când se întoarce. Între timp, Verdocchia își alertează neamul broscănesc, care se năpustește în număr mare asupra lupului. Bietul lup, încearcă să scape, se scutură, se răsucește, nimic, erau prea multe, îl amețesc cu totul.
Scufița Verde ajunsese la bunica deja, iar aceasta răsplătește broaștele cu un ceai de mentă și le lasă să se așeze peste tot pe unde vor. Fetița are locușorul ei special în casa bunicii, măsuța și scaunul ei, raftul ei în biblioteca bunicii.
La întoarcere, Scufiței nu îi mai este teamă de lup, pentru că e însoțită de mulți prieteni. Odată ajunsă acasă, mama o asigură că lupul nu o sa mai apară, pentru că a cunoscut o frică despre care nici nu știa că există.
Interesant față de povestea clasică mi se pare faptul că fetița nu pare conștientă de pericol. Lupul nu încearcă să intre în vorbă cu ea, nici s-o mănânce pe bunică, ci țintește clar coșul cu bunătăți. Fetița e „verde” - poartă verde, deși alții cred că e ridicol, prietenii ei sunt animale, e în armonie cu natura pe drumul spre bunica. La rândul ei, natura este cea care o protejează pe fetiță de pericol.
Îmi place să îi arăt lui Filip seria aceasta alături de alte versiuni clasice ilustrate, de exemplu, de Jerry Pinkney, pentru a remarca diferențele între stilul ilustrațiilor.
