Carte subtil duioasă despre timpul petrecut împreună de tați și fii (sau părinți și copii în general), adresată mai mult taților, decât fiilor, dar care vor trezi amintiri și fiilor care sunt acum tați. De multe ori noi, părinții, încercăm să includem lecții în tot ce facem cu copilul, să facem din toate un moment de învățare, după cum considerăm noi. În acest proces, ne lăsăm duși de val și uităm că micuțul de lângă noi vede lucrurile în felul lui și că de fapt pentru el e mult mai important că petrecem timp împreună.
Tata își face timp într-o seară, după lucru, să petreacă timp cu băiatul. A decis că îi va arăta „Universul”, lucru pentru care trebuie să meargă ceva drum. Pentru tata, a-i arăta Universul însemna să îi arate stelele și să-l învețe niște constelații. Pentru băiat, Universul este tot ce îl înconjoară, inclusiv el și tatăl lui. Defazajul dintre așteptările fiecăruia se vede în toate detaliile. Mama îi pregătește de plecare și sugerează ceva gros de îmbrăcat, era o seară rece, băiatul întreabă cât de rece e în Univers, tatăl răspunde cu cifre care nu pot avea relevanță la o vârstă așa de mică. Pe drum tatăl îl ține de mână, dar nu pentru conectare, crede cel mic, ci ca să nu i-o ia înainte. Nu îi dă atenție, ci se uită mereu la nori. La fiecare pas, explică ceva. Copilul observă aburul care iese din gură, tatăl da o explicație științifică. Se opresc la un magazin să ia provizii pentru excursie și tatăl nu-l întreabă pe fiu ce ar vrea, ci cumpără el ce consideră potrivit. Drumul către „Univers” e prea lung pentru copil, dar pentru că vrea să petreacă timp cu tata, minte că nu a obosit, atunci când e întrebat.
Diferența dintre așteptările lor este extrem de evidentă când ajung la locul propus de tată, pe care copilul o recunoaște ca pajiștea unde erau plimbați câinii în timpul zilei. „Universul” este cerul înstelat pentru tată, care crede că acest lucru este evident și pentru copil. Numai că cel mic, la invitația entuziasmată a tatălui „vezi?”, îi descrie universul lui, melcul care se târa pe o piatră, firul de iarbă legănat de vântul Universului, o floare de ciulin și… tata. Cele mai frumoase lucruri pe care le văzuse vreodată. Copilul e fericit, privește lucrurile care fac parte din viața lui zilnică, alături de tatăl lui. Numai că tatăl observă că se uită la altceva și îl apostrofează. „nu fi prostuț, în sus trebuie să te uiți”. Mi se pare o scenă atât de sugestivă și de autentică!
Din acest moment, când tatăl îl face prostuț, ștergând cu un cuvânt valoarea observațiilor lui, băiatul răspunde numai ce crede că vrea tatăl să audă. Declară că distinge constelațiile pe care i le arată tata, când de fapt stelelele erau atât de multe încât nu reușește să vadă un tipar pe care adultul îl ia ca pe ceva dat; îl aprobă când spune tata spune că ordinea din stele îl liniștește. Tatăl este atât de prins în propriul scenariu încât nu face loc pentru observațiile fiului: când băiatul remarcă (foarte firesc, aș spune, pentru vârsta lui) că stelele care s-au stins n-ar trebui să se vadă, tatăl nu îi validează observația, ci îl contrazice, furnizând imediat explicația științifică. Băiatul
Experiența se termină brusc, tata detectează un miros urât, călcase într-un excrement de câine. Prilej sa fie din nou defazați: copilul se amuză, numește (foarte creativ, cred eu) produsul „Câinele Mare”, în schimb tatăl se irită teribil, i se strică toată dispoziția, pleacă imediat acasă. Simte experiența eșuată, așa că plasează parte din vină pe copil („ești totuși prea mic”), apoi își plânge de milă („și eu care voiam să-ți arăt ceva frumos”). Când ajung acasă, tatăl rămâne blocat în iritarea lui, preocupat să-și perieze cizma, decât să povestească mamei cum a fost.
Recomand cartea de la 5 ani în sus pentru a putea porni o discuție despre perspectivele și așteptările diferite ale celor doi. E un subiect sensibil și cu ecou în fiecare familie și l-aș aborda la momentul potrivit. Aș citi cartea și după ce s-a petrecut ceva de genul celor povestite aici, ca spărgător de gheață pentru o conversație în care aș admite că mi-am pierdut răbdarea și că am pornit de fapt singură într-o experiență pe care am declarat-o comună.
