Ca și Aston, cățelușul care ne-a înduioșat în PIETRELE LUI ASTON (Lotta Geffenblad), șoricelul Pius Pelosi adună tot felul de lucrușoare și le adăpostește acasă în camera lui specială, ca pe o comoară. O poveste duioasă, delicat ilustrată, despre importanța colecțiilor de lucruri, dar și despre siguranța de sine.
Colecția lui Pius Pelosi este vizitată de toată lumea, care ascultă cu interes poveștile despre achiziționarea obiectelor. Singura care provoacă nedumerire este o pietricică cenușie, la care șoricelul ținea foarte mult, pentru că era cea cu care își începuse colecția. După o vreme, șoricelul se lasă influențat de părerea celorlalți, începe să le dea dreptate („dacă toți spun același lucru, înseamnă că știu ei ceva”) și într-o zi aruncă pietricica în râu. Acest act îl afectează însă atât de profund, încât pierde bucuria pe care i-o aducea colecția. Începe să o simtă ca pe o povară și în curând renunță la ea, dăruiește altora obiectele adunate cu atâta drag.
Interesant mi se pare ce se întâmplă după aceea. Îl vedem pe șoricel luând timpul de a sta întins pe podeaua camerei goale, simțindu-se exact așa - „pustiu ca o cameră goală”. După trei zile și trei nopți în care stă închis în casă, fără să facă nimic, iese afară și la colțul străzii vede o pietricică cenușie care îi amintește de cea aruncată. Pius Pelosi e un șoricel curios, se întreabă care o fi povestea ei. O ia cu el și o duce în camera cu minuni, o așează zâmbitor pe raftul gol și pornește să-i caute prieteni.
Cartea aceasta oferă oportunitatea de a vorbi nu numai despre cât de mult lăsăm opinia altora să cântărească în luarea unei decizii, dar și despre regrete atunci când renunțăm la ceva, cum ne simțim, și cum uneori renunțarea la ceva poate stimula un nou început. Se întâmplă să ne pese uneori atât de mult de părerea celorlalți încât să pierdem ceva la care ținem. Trebuie să ne dăm timp să absorbim pierderea și să regăsim în noi înșine bucuria.
